Charles Finney – Un hangiu nelegiuit august 8, 2011

”Era în oraș și un patron al unei taverne de cea mai joasă speță, loc de întâlnire al tuturor dușmanilor trezirii. Taverna aceasta era o adevărată școală de hulire, iar proprietarul ei un om profan și josnic în adevăratul înțeles al cuvântului.

Într-o seară, omul acesta cunoscut și cu un prost renume a intrat în adunarea de rugăciune. Intrarea sa a tulburat pe toată lumea. Era de așteptat că venise pentru scandal. Vorbind, eu nu-l scăpam din ochi și am observat curând că omul era pradă celei mai mari tulburări. Se răsucea pe scaun și deodată se ridică tremurând tot și-mi ceru îngăduința să spună ceva. I-am acordat-o. El a făcut una din cele mai umile mărturisiri pe care mi-a fost dat să le aud vreodată.

Această întoarcere la Dumnezeu a zdrobit multe inimi nepocăite și a constituit un puternic mijloc pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu. Acest om a desființat tot ce era profan și lumesc în hanul său și în casa lui a fost organizată și ținută aproape seară de seară o adunare de rugăciune.”

(Bernard de Perrot, Cele mai frumoase pagini de Finney, Editura Societatea Evanghelică Română, Bucureşti, 1993)

Charles Finney – Convertirea unui adversar aprilie 24, 2010

„Într-o zi, un om convins de universalism (doctrină potrivit căreia toți vom fi mântuiți până la urmă), s-a enervat din cale-afară, aflând că soția sa venise să mă asculte și s-a jurat că îl „va ucide pe Finney„. S-a înarmat cu un pistol și a venit în aceeași seară la adunarea unde predicam. Dumnezeu m-a făcut să predic cu o mare putere. Spre sfârșitul discursului meu, acel om, tare și voinic, a căzut de pe scaunul său în mijlocul auditoriului, gemând și strigând în gura mare că el se ducea în iad. A doua zi m-am dus să mă interesez despre el și am aflat că își petrecuse noaptea fără somn în cea mai mare tulburare, pe urmă, în zori, a plecat și n-a mai fost văzut. Cum eram pe stradă, l-am văzut pe la ora zece, ieșind din pădure. De îndată ce m-a recunoscut, a traversat strada în salturi, radiind de bucurie. M-a strâns în brațe, m-a ridicat de la pământ, m-a învârtit de două ori și apoi m-a lăsat jos.

– Ei bine, i-am zis, cum stați cu sufletul dumneavoastră?

– O, mi-a răspuns el, am petrecut noaptea într-o tulburare îngrozitoare. Fiindu-mi imposibil să mă rog, m-am dus în pădure. I-am spus lui Dumnezeu că eram osândit și pierdut, că eram atât de împietrit, că nu puteam nici măcar să-I dăruiesc inima mea.

– Bine, și ce s-a întâmplat?

– S-a întâmplat că mi-am pierdut orice convingere că sunt păcătos și orice frământare, până-ntr-acolo încât credeam că L-am întristat pe Duhul Sfânt. Și când v-am văzut, inima mea a început să ardă înăuntrul meu.

Omul acesta a fost cutând umplut de bucuria mântuirii.”

(Bernard de Perrot, Cele mai frumoase pagini de Finney, Editura Societatea Evanghelică Română, Bucureşti, 1993)

Charles Finney – Inimi zbuciumate februarie 10, 2010

„A doua zi, dis-de-dimineață, au venit după mine de mai multe ori, ca să merg să vizitez mai multe persoane care erau într-o groaznică descurajare. Astfel, am fost condus acasă la mai multe persoane și peste tot am găsit oameni chinuiți de cea mai profundă convingere de păcat și de frământarea cumplită pe care o trăiau cu privire la sufletul lor.

După ce a stat cam șaisprezece ore fără să poată pronunța un cuvânt, doamna despre care am vorbit și care era una dintre cele mai bune membre ale bisericii a avut în sfârșit limba dezlegată. O cântare nouă i-a fost pusă în gură. Ea a mărturisit că toată viața ei de până atunci fusese încântată de ea însăși, crezându-se în tot acest timp creștină. Dar, în timpul predicii din ajun, a trebuit să recunoască faptul că nu Îl cunoscuse niciodată pe adevăratul Dumnezeu și că toate falsele sale nădejdi fuseseră nimicite. Dumnezeu a scos-o din groapa pieirii și din mocirlă și i-a pus picioarele pe stâncă.

O mare trezire spirituală a urmat printre membrii bisericii.”

(Bernard de Perrot, Cele mai frumoase pagini de Finney, Editura Societatea Evanghelică Română, Bucureşti, 1993)

Charles Finney – Vai de cel rău! noiembrie 21, 2009

„Nu mi-am făcut griji despre ceea ce le voi vorbi şi, când Duhul Sfânt a venit peste mine, am fost convins că, o dată momentul sosit, Dumnezeu îmi va da ceea ce am de spus. Când am văzut că nimeni nu mai putea intra, m-am ridicat şi, lăsând la o parte cântarea, am strigat:

Vai de cel rău! Lui îi va merge rău, căci va culege rodul faptelor lui. (Isaia 3:11) 

Duhul lui Dumnezeu a venit peste mine cu o asemenea putere, încât cuvântul Său în gura mea a fost ca un foc de baterie. Timp de o oră şi mai bine am putut vedea cum acest foc ardea totul în jurul lui. Cuvântul lui Dumnezeu era asemenea ciocanului care sfarmă stânca, asemenea sabiei care pătrunde până acolo încât „despart sufletul de trup” (Evrei 4:12). Am putut dedea cum convingerea de păcat punea stăpânire peste toţi ascultătorii.

Pe când se retrăgeau, am văzut o doamnă pe care o transportau într-o altă sală, pradă celei mai mari tulburări.”

(Bernard de Perrot, Cele mai frumoase pagini de Finney, Editura Societatea Evanghelică Română, Bucureşti, 1993)

Charles Finney – O zi de rugăciune noiembrie 15, 2009

„Am convenit, diaconul şi cu mine, să petrecem ziua următoare în post şi rugăciune, separat dimineaţa şi împreună după-amiaza. A doua zi au parvenit la urechile mele ameninţările populaţiei. Era vorba să-mi dea paşaportul, să mă înjosească, să mă ungă cu gudron şi pene. Mulţi mă blestemau şi ziceau că-i făcusem să jure să nu-I slujească lui Dumnezeu, că-i făcusem să depună un jurământ public şi solemn de lepădare de Hristos.

După-amiază ne-am întâlnit, diaconul şi cu mine, într-o pădure şi am petrecut toată după-amiaza în rugăciune. Când s-a apropiat noaptea, Domnul a scos inima noastră la loc larg şi ne-a promis biruinţa.

Când a venit ora de adunare, am părăsit pădurea şi ne-am întors în sat. Mulţimea umplea în întregime sala de întrunire şi cei ce încă nu se duseseră acolo, văzându-ne trecând s-au grăbit să-şi părăsească unii afacerile, alţii fâneţele şi s-au dus la locul de închinare care era plin din cale-afară.”

(Bernard de Perrot, Cele mai frumoase pagini de Finney, Editura Societatea Evanghelică Română, Bucureşti, 1993)

Charles Finney – Un lucru de făcut noiembrie 10, 2009

„Citând cuvintele slujitorului lui Avraam, le-am spus: „Acum dacă voiţi să arătaţi bunăvoinţă şi credincioşie faţă de stăpânul meu, spuneţi-mi; dacă nu, spuneţi-mi iarăşi, ca să mă îndrept la dreapta sau la stânga.”(Geneza 24:49. Le-am dezvoltat această temă în toate felurile, sfătuindu-i şi grăbindu-i să îmi spună ce au hotărât.

– Dacă n-aveţi intenţia să deveniţi creştini, le-am spus eu, dacă nu vreţi să vă înrolaţi în serviciul lui Isus Hristos trebuie s-o ştiu, ca să nu-mi mai pierd timpul pe lângă voi.

După ce m-am explicat bine, am observat că au înţeles bine şi că erau foarte surprinşi de modul meu de a proceda.

– Acum, le-am zis, trebuie să ştiu la ce să mă aştept. Cei care vor să se împace cu Dumnezeu să facă bine să se ridice în picioare. Cei ce, dimpotrivă, nu vor cu adevărat să devină creştini, să rămână jos.

Charles Finney – O viziune noiembrie 6, 2009

„Într-o dimineaţă, de cum am intrat în lăcaşul de închinare, slava lui Dumnezeu îmi apăru şi mă înfăşură cu o strălucire minunată, de nedescris care aproape că m-a doborât la pământ. Mi s-a părut că văd întreaga natură, în afară de om, lăudându-L şi adorându-L pe Dumnezeu. Am izbucnit în lacrimi, văzând că omenirea nu îl laudă pe Dumnezeu. Fără îndoială că lumina care strălucea în jurul meu era de aceeaşi natură cu cea care-l doborâse pe Saul pe drumul Damascului. Strălucea cu o asemenea putere, încât n-aş mai fi putut-o suporta mult timp. Nu puteam să trăiesc fără să mă bucur de prezenţa lui Dumnezeu şi, dacă un nor părea să treacă între El şi mine, nu mai puteam avea nici odihnă, nici să studiez, nici să fac vreun lucru cu satisfacţie sau folos până ce acest nor nu era cu desăvârşire risipit.

Nu puteam avea o mai intimă părtăşie cu Dumnezeu. Eram inundat de lacrimi de bucurie, de recunoştinţă şi de iubire.”

(Bernard de Perrot, Cele mai frumoase pagini de Finney, Editura Societatea Evanghelică Română, Bucureşti, 1993)

Charles Finney – O vizită la părinţii săi octombrie 23, 2009

„După scurtă vreme, am venit la Henderson, unde locuia tatăl meu, şi am mers să îl vizitez. Un singur membru al familiei noastre, cel mai tânăr dintre fraţii mei, se declarase pe vremuri credincios.

Tatăl meu a venit să mă întâmpine la poartă, zicându-mi:

Cum o mai duci, Charles?

Bine, tată, şi cu trupul şi cu sufletul. Dar voi iată că aţi îmbătrânit, aţi albit, şi eu nu am auzit niciodată o rugăciune în casa tatălui meu.

Tatăl meu își lăsă capul în jos, izbucni în plâns şi-mi zise:

Ştiu, fiule, vino şi roagă-te chiar tu!

Am intrat în casă şi am început să ne rugăm. Tatăl meu şi mama  mea au fost profund atinşi şi, puţin după aceea, s-au întors în mod serios la Dumnezeu.

Am rămas la Henderson două sau trei zile, stând de vorbă cu toţi cei cu care m-am întâlnit. Erau acolo două biserici, totuşi, din punct de vedere spiritual, oraşul nu era decât o pustie. După plecarea mea s-a ţinut o adunare lunară de rugăciune. Diaconul care o conducea a început să se roage. Vocea lui tremurând de flacăra sfântă mişca adunarea care a început să suspine, să geamă şi să plângă. Începând de la acea adunare, lucrarea lui Dumnezeu s-a răspândit în oraş şi în împrejurimile sale, în toate părţile.

Astfel se întinse acţiunea Duhului Sfânt din Adams, ca centru, aproape peste toate oraşele şi satele acelui ţinut.”

(Bernard de Perrot, Cele mai frumoase pagini de Finney, Editura Societatea Evanghelică Română, Bucureşti, 1993)

Charles Finney – Printre tineri octombrie 20, 2009

„Înainte de întoarcerea mea la Dumnezeu, conduceam societatea de cântare. Pastorul declarase că tinerii care făceau parte din ea se aflau atât de mult sub influenţa mea, încât credea că aceştia nu se vor putea întoarce la Dumnezeu atâta timp cât eu voi rămâne la Adams.

Pe de altă parte, mulţi oameni din localitate mă luau drept pretext în opoziţia lor faţă de credinţă.

Întoarceţi-l pe Finney la Dumnezeu, zicea unul dintre ei. Dacă îl întoarceţi pe el, voi crede!

Cum fusesem un lider pentru tineri, i-am convocat imediat pentru adunări speciale. Ei veniră toţi şi se întoarseră unul după altul, cu multă rapiditate, cu excepţia unuia singur, care, refuzând să se întoarcă, rămase în păcatele sale.

Lucrarea lui Dumnezeu a continuat în toate clasele sociale, şi nu numai la Adams, ci şi în afară, în toate direcţiile.

Puterea lui Dumnezeu era miraculoasă. În fiecare zi constatam cu surprindere că şi câteva cuvinte erau îndeajuns pentru a străpunge o inimă şi a o aduce la pocăinţă.”

(Bernard de Perrot, Cele mai frumoase pagini de Finney, Editura Societatea Evanghelică Română, Bucureşti, 1993)

Charles Finney – În jurul mesei de ceai octombrie 4, 2009

„În seara aceleiaşi zile, m-am dus la un prieten în a cărui familie trăia un tânăr funcţionar la o distilerie de rachiu. Când ne-am aşezat la masă gazdele m-au rugat să chem binecuvântarea lui Dumnezeu. N-o mai făcusem niciodată, dar nu am ezitat să mă rog. Deabia începusem să mă rog, că starea tinerilor de acolo îmi trezi mila până-ntr-atât încât izbucnii în plâns, fiind incapabil de a mai continua. Fiecare a rămas mut la locul său, în timp ce eu plângeam. În sfârşit, tânărul funcţionar părăsi brusc masa şi ieşi. A alergat în camera sa, s-a încuiat înăuntru şi nu a ieşit de acolo decât a doua zi, mărturisind nădejdea sa vie în Domnul Isus Hristos. El ajunse mai târziu şi pentru mulţi ani, un slujitor al Evangheliei dintre cei mai calificaţi.”

(Bernard de Perrot, Cele mai frumoase pagini de Finney, Editura Societatea Evanghelică Română, Bucureşti, 1993)

Charles Finney, primele experienţe septembrie 22, 2009

A doua zi, după emoţionantele ceasuri pe care vi le-am descris, a venit la mine în birou un diacon din biserică.

– Domnule Finney, îmi zise, vă aduceţi aminte că la ora zece în dimineaţa aceasta, aveţi de apărat cauza mea în faţa tribunalului. Cred că sunteţi gata.

– Domnul m-a angajat să pledez pentru cauza Lui, nu pot pleda pentru dumneavoastră.

El mă privi cu surpridere, apoi strigă:

– Ce-aţi spus?

I-am repetat ceea ce îi spusesem. El şi-a plecat fruntea şi, fără să spună un cuvânt, a plecat.

Charles Finney – Întoarcerea la Dumnezeu (2) septembrie 15, 2009

Era pe colină, la nord de sat, o pădure în care mă plimbam aproape zilnic, când era timp frumos. Dar era octombrie şi vremea deselor mele plimbări trecuse. Cu toate acestea, în loc să mă întorc la birou, m-am îndreptat spre pădure, pentru că simţeam nevoia să fug de orice ureche, de orice ochi omenesc, pentru a-mi vărsa inima înaintea lui Dumnezeu.

Dar orgoliul meu trebuia să se mai arate o dată. În timp ce urcam colina, mi se părea mereu că mă vede cineva care crede că mă duc să mă rog. Mi-era aşa de frică de oameni, încât mă ascundeam mergând de-a lungul gardului, până m-am găsit în afara situaţiei de a fivăzut din sat. Ajuns în pădure, am găsit nişte copaci mari, căzuţi, astfel încât lăsau între ei un loc gol. Era ca un refugiu bine închis. M-am strecurat înăuntru şi am îngenunchiat ca să mă rog.

Charles Finney – Întoarcerea la Dumnezeu septembrie 13, 2009

„În 1821, într-o duminică seară de toamnă, am luat hotărârea să rezolv problema mântuirii mele, să mă împac cu Dumnezeu, dacă acest lucru ar mai fi posibil. Dar, cum aveam multe lucruri de făcut, în biroul de avocat, am înţeles că nu mi-aş putea atinge scopul fără o dorinţă serioasă. Am luat deci hotărârea de a evita pe cât posibil tot ceea ce m-ar fi putut distrage şi de a mă dărui în întregime căutării mântuirii.

Dar eram foarte orgolios şi ştiam cu certitudine asta. Nu mă temeam să ies în evidenţă la adunările de rugăciune şi să acord cea mai mare atenţie problemelor religioase, până într-atât, încât ajunsesem să fiu considerat un „suflet neliniştit” – şi credeam că nu mă interesa deloc părerea oamenilor. Dar, trebuie să recunosc, nu eram deloc dispus să se ştie că eu căutam mântuirea.