„Într-o zi, un om convins de universalism (doctrină potrivit căreia toți vom fi mântuiți până la urmă), s-a enervat din cale-afară, aflând că soția sa venise să mă asculte și s-a jurat că îl „va ucide pe Finney„. S-a înarmat cu un pistol și a venit în aceeași seară la adunarea unde predicam. Dumnezeu m-a făcut să predic cu o mare putere. Spre sfârșitul discursului meu, acel om, tare și voinic, a căzut de pe scaunul său în mijlocul auditoriului, gemând și strigând în gura mare că el se ducea în iad. A doua zi m-am dus să mă interesez despre el și am aflat că își petrecuse noaptea fără somn în cea mai mare tulburare, pe urmă, în zori, a plecat și n-a mai fost văzut. Cum eram pe stradă, l-am văzut pe la ora zece, ieșind din pădure. De îndată ce m-a recunoscut, a traversat strada în salturi, radiind de bucurie. M-a strâns în brațe, m-a ridicat de la pământ, m-a învârtit de două ori și apoi m-a lăsat jos.
– Ei bine, i-am zis, cum stați cu sufletul dumneavoastră?
– O, mi-a răspuns el, am petrecut noaptea într-o tulburare îngrozitoare. Fiindu-mi imposibil să mă rog, m-am dus în pădure. I-am spus lui Dumnezeu că eram osândit și pierdut, că eram atât de împietrit, că nu puteam nici măcar să-I dăruiesc inima mea.
– Bine, și ce s-a întâmplat?
– S-a întâmplat că mi-am pierdut orice convingere că sunt păcătos și orice frământare, până-ntr-acolo încât credeam că L-am întristat pe Duhul Sfânt. Și când v-am văzut, inima mea a început să ardă înăuntrul meu.
Omul acesta a fost cutând umplut de bucuria mântuirii.”
(Bernard de Perrot, Cele mai frumoase pagini de Finney, Editura Societatea Evanghelică Română, Bucureşti, 1993)
la cafea 