Charles Finney – Întoarcerea la Dumnezeu (2)

Era pe colină, la nord de sat, o pădure în care mă plimbam aproape zilnic, când era timp frumos. Dar era octombrie şi vremea deselor mele plimbări trecuse. Cu toate acestea, în loc să mă întorc la birou, m-am îndreptat spre pădure, pentru că simţeam nevoia să fug de orice ureche, de orice ochi omenesc, pentru a-mi vărsa inima înaintea lui Dumnezeu.

Dar orgoliul meu trebuia să se mai arate o dată. În timp ce urcam colina, mi se părea mereu că mă vede cineva care crede că mă duc să mă rog. Mi-era aşa de frică de oameni, încât mă ascundeam mergând de-a lungul gardului, până m-am găsit în afara situaţiei de a fivăzut din sat. Ajuns în pădure, am găsit nişte copaci mari, căzuţi, astfel încât lăsau între ei un loc gol. Era ca un refugiu bine închis. M-am strecurat înăuntru şi am îngenunchiat ca să mă rog.

Venind în pădure, îmi zisesem:

” – Îmi voi dărui inima lui Dumnezeu sau nu voi mai veni niciodata înapoi”.

Dar iată că, atunci când am încercat să mă rog, inima mea refuza acest lucru. Îmi închipuisem că pentru a mă ruga liber, îmi era suficient să găsesc un loc solitar, unde aş putea să mă exprim cu voce tare. Şi acum, când găsisem acest loc, eram mut! În sfârşit, am putut spune câteva cuvinte, dar inima mea nu era în ele.

În cele din urmă, aproape disperat, am ajuns să-mi spun că-mi este imposibil să mă rog, că inima mea era moartă faţă de Dumnezeu, şi-mi reproşam faptul de a fi făgăduit să-I dau inima lui Dumnezeu sau să nu mai plec din pădure. Aveam viul sentiment că e prea târziu pentru mine, că fusesem părăsit de Dumnezeu şi că nu mai era nimic de sperat pentru mântuirea sufletului meu.

În clipa aceea mi s-a părut că aud nişte paşi. Am deschis ochii să văd dacă se apropia cineva. Nu fusese decât un foşnet în frunziş. Orgoliul mi-a apărut atunci distinct, ca marea piedică în faţa favoarei divine. Ruşinea că ar fi putut o fiinţă omenească să mă vadă în genunchi mi-a apărut drept culmea perversităţii şi am strigat din toate puterile că nu voi părăsi locul chiar dacă toţi oamenii de pe pământ şi toţi demonii din iad m-ar înconjura. Cum! mi-am spus, unui păcătos, unei fiinţe degradate ca mine, mărturisindu-şi păcatele Dumnezeului sfânt şi atotputernic, i-ar fi ruşine că un alt păcătos l-ar putea vedea în genunchi în faţa Dumnezeului său pe care L-a jignit! Acest păcat îmi apăru îngrozitor, infinit şi inima mea a fost complet zdrobită.

Atunci îmi veni în minte această făgăduinţă din Scriptură, aducând cu ea valuri de lumină: „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta din toată inima„. Am luat-o imediat în stăpânire. Duhul Sfânt îmi prezenta nenumărate alte promisiuni din Vechiul şi din Noul Testament pe care mi le-am însuşit, agăţându-mă de ele cu energia celui ce se îneacă.

Am continuat multă vreme să mă rog şi să iau în stăpânire făgăduinţele lui Dumnezeu. Inima mea era atât de plină, încât, fără să îmi dau seama, eram în picioare, escaladând colina. Problema convertirii mele nu se mai punea. Totuşi, îmi amintesc că, trecând peste mărăcini, am strigat: „de vreme ce m-am întors la Dumnezeu, voi predica Evanghelia„!

 

(Bernard de Perrot, Cele mai frumoase pagini de Finney, Editura Societatea Evanghelică Română, Bucureşti, 1993)

There are no comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: